PARINTELE CONSTANTIN COMAN - DESPRE FAMILIE 1994

fragmente

Ma bucura nespus aceasta reintalnire cu dumneavoastra in aceasta sala dupa un an aproape cred si ma bucura in acelasi timp tema asupra careia vom dialoga in aceasta seara desi marturisesc ca ma inspaimanta totusi pentru ca este una din temele fundamentale, una din problemele esentiale care privesc existenta noastra. As vrea sa va propun un dialog dupa ce mai intai conform uzantelor voi expune cateva din gandurile mele asupra temei.

Înainte de toate insa v-as ruga sa aveţi cu mine in aceasta seara un partener de dialog mai intai de toate in calitatea mea de familist, vin in fata dumneavoastra ca un familist convins, in al doilea rand, nu ca importanta, desigur ca preot si teolog. Nu cred ca exista diferente de abordare care sa vina din aceasta dubla calitate a mea, numai nuante, ca sa zic asa sau motivatii diferite. Problema familiei, adica a insotirii barbatului cu femeia imi este foarte la suflet si simt ca este una din realitatile ultime ale existentei noastre.

Mai intai insa contextul in care ne-am propus aceasta discutie si acest dialog. Stiti ca motivul imediat care a determinat pe studentii din ASCOR sa planifice aceasta tema a fost tulburarea din zilele din urma in legatura cu faimoasa lege sau modificare a legii privind homosexualii. Aceasta este o motivatie imediata, pentru ca vom vedea pe parcursul discutiilor noastre ca tema familiei este afectata in mod direct de faimoasa tema sau problema a homosexualitatii.

In al doilea rand cred ca sunteti in cunostinta de cauza, nu stiu daca organizatorii au avut in cunostinta si acest motiv, cred ca sunteti in cunostinta de cauza ca anul acesta, 1994 a fost declarat pe plan international an al familiei. Desigur, nu ne inscriem in ceea ce s-ar putea numi manifestari care sa vina in intampinarea acestei decizii pe plan international, dar personal as vrea sa iau si de aici un motiv pentru cele ce urmeaza a fi expuse. Si as incepe chiar de aici. Comunitatea internationala hotaraste sa dedice anul in curs 1994 familiei. Chiar astazi am rasfoit o revista care in mare parte era dedicata acestei teme, adica anul 1994 anul Familiei si intre motivatiile care au determinat comunitatea intenationala la aceasta decizie la loc de frunte ca sa zic asa intre primele se afla un semnal de alarma tras in privinta familiei.

Familia ca un ultim reper, familia ca o realitate, ca o institutie care este amenintata de alienarea, de instrainarea de rosturile ei. Mai mult decat atat, se spunea acolo cum ca familia ar fi una din ultimele institutii care mai opun rezistenta unui proces de instrainare foarte avansat care afecteaza existenta umana si care este datorat nici mai mult nici mai putin decat modului de viata care caracterizeaza civilizatia noastra la sfarsitul mileniului doi si in zorile mileniului trei. O civilizatie, un mod de viata care asa cum stiti si dumneavoastra ridica tot mai sus stindardul drepturilor omului, intelegandu-l pe om ca individ, ca persoana singulara, neglijand se pare, in virtutea nu numai a unei inertii, as indrazni sa spun mai mult, in virtutea unei crase ipocrizii, neglijand de fapt realitatea evidenta din totdeauna ca omul este intai de toate o fiinta sociala, deci comunitara si nu ii putem apara drepturile ca individ, nu il putem salva ca individ decat salvandu-i relatia, salvand comuniunea, salvand comunitatea.

Civilizatia noastra , asa cum stiti si dumneavoastra este o generatie centrata pe individ, o civilizatie centrata pe satisfacerea cerintelor individului, de aceea vorbim de drepturile individului, drept insemnand ceva care reclama omul pentru sine, in virtutea conditiei sale de om. Vom avea probabil ocazia in aceasta seara sa discutam si asupra acestei probleme din perspectiva desigur teologica , adica din perspectiva Bisericii. Discursul meu va fi unul teologic fara doar si poate, insa voi face eforturi, lucru pe care mi l-am propus sa-l fac intotdeauna, ca acest discurs teologic sa nu fie unul exclusiv, exclusivist, sa se plaseze paralel cu alte discursuri, ci dimpotriva, sa fie unul care inglobeaza, unul care accepta, care cuprinde si alte perspective de abordare a temei.

Pentru noi ca preoti, crestini, familia isi are temeiul in actul creatiei, in actul creatiei lui Dumnezeu. Dumnezeu, citim in carte Facerii a facut pe om dupa chipul Sau, l-a facut pe om, repeta, barbat si femeie. Aici isi afla temeiul pe de o parte antropologia crestina, pe de alta parte, daca vreti teologia familiei sau orice discurs in legatura cu familia. Familia asadar isi are temei in creatie; omul a fost facut barbat si femeie, barbat si femeie intelegand doua realitati complementare care numai impreuna formeaza omul desavarsit, realitatea umana completa, implinita. Dupa ce Dumnezeu a facut omul, barbatul si femeia, le-a dat porunca

Venim in perioada Nou Testamentara pentru a reintalni familia intr-un context cu totul nou. Intr-un context teologic intai de toate cu totul nou pentru ca avem de-a face cum stiti prin intruparea fiului lui Dumnezeu cu o noua creatie, creatia isi pune un nou temei. Data fiind caderea omului, Dumnezeu a randuit aceasta creatie din nou pentru ca sa-l readuca la statura lui dintai, si mai mult decat atat. Familia ramane la baza si acestei de-a doua creatii. Barbatul, impreuna cu femeia raman la temelia existentei. Aproape surprinzator, nu avem prea multe referiri la cuplu, la barbat si femeie in Noul Testament. Numai in cateva imprejurari in care Mantuitorul Hristos este provocat in aceasta directie desigur vorbindu-se in special de randuielile iudaice care reglementau relatia dintre barbat si femeie. Si atunci cand iudeii vin la Mantuitorul sa-l intrebe daca este sanatoasa randuiala lui Moise, legea lui Moise ca barbatul, atunci cand considera, sa dea carte de despartire femeii , sa se desparta de ea, Mantuitorul le reaminteste ca aceasta lege, desi de la Dumnezeu este ulterioara Creatiei este data ca pogoramant pentru conditia la care cazuse omul

Mantuitorul Hristos se raporteaza asadar la Creatie ca temei al Familiei. Noutatea extraordinara care apare in Noul Testament o intalnim la Sf. Apostol Pavel. Sf Apostol Pavel, intr-o scrisoare a lui catre crestinii din Efes asemuieste relatia dintre Barbat si Femeie cu aceea dintre Hristos si Biserica, mergand la profunzimea, la continutul acestei relatii. , zice Sf Apostol Pavel,< adica a unirii dintre barbat si femeie este mare iar eu o aseman cu taina unirii lui Hristos cu Biserica>. Am adus discutia aici pentru ca aici mi-e drag sa gasesc eu punctul de sprijin fundamental in abordarea familiei si anume in relatia dintre Dumnezeu si oameni pentru ca in relatia concreta dintre Hristos si Biserica avem materializarea relatiei dintre Dumnezeu si oameni. Biserica este comunitatea credinciosilor, a celor ce cred ca Hristos este fiul lui Dumnezeu. Relatia dintre Hristos si Biserica este asemanata de Sf. Apostol Pavel cu relatia dintre barbat si femeie, barbatul asemanat cu Hristos, femeia asemanata cu Biserica. Motivatia, suportul si finalitatea acestei relatii este dragostea.

Iubirea, asadar, dragostea este cea care motiveaza, care realizeaza si care angajeaza spre o finalitate relatia dintre Hristos si Biserica, dupa cum iubirea este cea care motiveaza sprijina si lanseaza spre o finalitate relatia dintre barbat si femeie. De altfel imaginea nu este cu totul noua. In Vechiul Testament adeseori, Dumnezeu insusi vorbind poporului evreu compara relatia dintre el ca Dumnezeu si Poporul Ales cu relatia dintre barbat si femeie. Facand caz de infidelitatea prea deasa a acestui popor ales si de fidelitatea lui Dumnezeu, un Dumnezeu care isi tine fagaduintele, un Dumnezeu care ramane fidel, credincios relatiei sale initiate de El Insusi. Toata istoria vechi testamentara este comparata adeseori in randurile Vechiului Testament dar si ulterior, in textele Parintilor cu istoria unei relatii de casatorie, daca vreti dintre Dumnezeu si oameni. Dumnezeu il cheama pe om la relatie, la aceasta relatie de dragoste cu Sine, ii fagaduieste toate darurile sale, cerandu-i in schimb nimic altceva decat fidelitate.

[...]

Când cineva ajunge la dilema mentală: monahism sau familie, eu spun, decizia ta să fie pentru familie, pentru că dacă vocaţia este cea a monahismului, va birui ...înţelegeţi. Această punere în cumpănă, fiţi atenţi, punere în cumpănă aproape că descoperă inexistenţa unei autentice vocaţii monahale. Adevărata vocaţie monahală este cea care depăşeşte, spuneam, vocaţia familiei, adică viitorul monah ar fi un excelent şi ideal soţ. El este împlinit să zicem la nivelul familiei şi poate păşi mai departe spre întâlnirea cu Dumnezeu. El poate face exerciţiul dragostei lipsindu-se de acest dar pe care l-a dăruit Dumnezeu, bărbat sau femeie. Lipsindu-se acest dar, el poate face exerciţiul dragostei. Cineva poate deveni monah dacă este în stare de multă dragoste. Există însă cazuri când monahismul se propune ca un refugiu sau ca o fugă de familie, în care caz este tragedie. Nu fuga de familie, nu fuga de femeie sau de bărbat să te ducă în mânăstire, ci surplusul de dragoste pentru bărbat sau femeie.

Căsătoria albă este o căsătorie, deci pentru toată lumea; un cuplu care nu-şi consumă căsnicia. Nu există deci întâlnirea trupească. Eu, ca un apologet şi un campion al familiei din start sunt împotriva unei căsnicii albe programate: Mă căsătoresc, ne căsătorim pentru o căsnicie albă. Pentru că există un mare procent de înşelătorie. Părere absolut personală. Întâi de toate că aşa-zisa căsătorie albă este ceva tainic, prin urmare ne căsătorim, şi este un pic de înşelăciune la adresa părinţilor, ei se bucură săracii că în sfârşit s-a căsătorit copilul lor, copilul lor de fapt nu s-a căsătorit, ci s-a însoţit cu o femeie pentru ca să trăiască ca fraţi. Deci o înşelătorie în direcţia părinţilor, în direcţia tuturor celor ce ne cunosc pe noi. Este foarte posibil ca să fie o înşelătorie sau o amăgire mai bine spus, o amăgire chiar la adresa celor ce săvârşesc această cununie, această căsătorie. Şi nu cred că poate avea motivaţia decât: o smerenie foarte mândră, foarte orgolioasă. Cui să dovedim noi că suntem în stare de a trăi în feciorie, în castitate cu o femeie în acelaşi pat. Ce vrem totuşi să dovedim? Care ar fi scopurile sublime ale acestei însoţiri ca noi să facem totuşi acest gest? Nu înţeleg. Ne putem călugări. Dânsa într-o mânăstire de maici, dânsul într-o mânăstire de călugări. Aceasta este o comunitatea unde nu funcţionează relaţia conjugală, dar totuşi într-o familie.

[...]

....ceva despre posibilitatea întâlnirii trupeşti după cununia civilă, dar înaintea cununiei la Biserică....?

-Este foarte clar şi foarte scurt răspunsul: cununia civilă nu este decât un contract social, deci ea nu operează nimic între cei doi. Însoţirea după lege a bărbatului şi a femeii se realizează prin taina cununiei. Atunci se întâmplă ceva, se realizează unirea. Este, cum zice limbajul nostru teologic, botezul unei fiinţe noi, a celor doi uniţi într-un trup. Nu încape discuţie. Ne amăgim iarăşi.

[...]

Reuşita întâlnirii trupeşti dintre bărbat şi femeie nu se va datora niciodată educaţiei sexuale, în termenii unei educaţii foarte tehnice, care ne-o propun unele ziare, ci se va datora întotdeauna capacităţii noastre de apropiere sufletească. Dacă vrem să funcţioneze întâlnirea noastră trupească, din punct de vedere tehnic desăvârşit nu avem de învăţat decât de la animale. Şi n-am spus o minciună. La animale, dat fiind că acest lucru funcţionează pe bază de instinct, deci programat, totul se desfăşoară pe bază de instinct. Adică întâlnirea trupească din punct de vedere tehnic aşa funcţionează desăvârşit la animale. Nu-i de mirare aşadar că se străduiesc unii domni să facă educaţie sexuală şi fură din tehnica sexuală a animalelor; iertaţi-mi această forţare, poate neîngăduită unui preot. Nu vom reuşi niciodată decât să murdărim, să viciem educaţia, ideea, dacă vreţi, conceptul, abordarea întâlnirii trupeşti prin ceea ce numim educaţie sexuală.

A, există o educaţie sexuală, dacă vreţi, există una pozitivă, şi anume aceea care o propune Biserica. Biserica propune ca cel mai eficient mijloc de educaţie, înfrânarea. Biserica propune înfrânarea. Cu cât înfrânarea există mai multă, cu atât este mai reuşită întâlnirea trupească şi mai plină, mai deplină, mai desăvârşită ...înţelegeţi. Pentru că face să se acumuleze dragoste, dacă vreţi, o energie sănătoasă. Toată această dezgolire, toată această mascaradă, dacă vreţi, nu poate decât să dăuneze, să dea o lovitură de graţie la adresa ei. Închipuiţi-vă dvs. că în mintea copiilor noştri, inevitabil, am fost cu toţii copii, inevitabil umblă de pe la 12-13 ani, dacă nu mai devreme, imaginile din "Tineretul Liber" sau din altă presă sau din cărţi sau din alte părţi. Închipuiţi-vă dvs. ce se poate întâmpla. Şi ca dovadă că deşteptăciunea occidentalilor este cea mai crasă prostie (nu ştiu dacă este îngăduit unui preot să aducă la cunoştinţă astfel de lucruri), este constatarea că cea mai imperfectă, cea mai nereuşită, cea mai nerealizată întâlnire trupească este a occidentalilor educaţi sexual şi cea mai reuşită şi mai plină, mai desăvârşită este cu cât mergem mai mult înspre Orient unde este cât mai puţină educaţie, cât mai puţină descoperire. Statistic. Mi-e ruşine să spun, totuşi, că întâlnirea trupească, statistic, că întâlnirea trupească dintre doi occidentali durează 3-4-5 minute, vai de mine ce pot să spun !, dar spun, pe când, cu cât mergem mai mult spre Răsărit, lucrurile se schimbă. Şi aceasta, închipuiţi-vă dvs., totul se datorează educaţiei sexuale şi descoperirii, scoaterii la iveală. Lumea se dezbracă să aţâţe, lumea se dezbracă, dezgoleşte, te bombardează cu imagini pe toate părţile, dar o minte luminată, o minte nu luminată, ci cât de cât echilibrată îşi poate da seama că atât de evident vrăjmaşul luptă pentru compromiterea acestei întâlniri trupeşti.

Păi cine poate suporta imaginile cu Michael Jackson de exemplu. Un om sănătos? Iar Michael Jackson este simbolul Americii, primit de preşedinţi, şi de preşedintele nostru de altfel... (râsete şi aplauze în sală). Dar am văzut pe străzile Bucureştiului, nu ştiu dacă aţi observat, în ultimele zile, un afiş publicitar cu celebrul gest al lui Michael Jackson... Se copiază... Am certitudinea că, cu cât ne dezgolim mai mult, cu cât scoatem mai mult la iveală, cu cât ne instruim mai mult, cu atât devenim mai lipsiţi de dragoste; ne dezgolim de dragoste. Întâlnirea trupească nu este întâlnirea între două maşini, ci este întâlnirea între doi oameni liberi, liberi şi care iubesc. De ce păcătuim şi noi la adresa dragostei când întâlnirea trupească este forţată, este pătimaşă, este numai aşa, în virtutea desfrâului? Păcătuim foarte mult pentru că noi înşine compromitem acest lucru.

... poziţia Bisericii Ortodoxe faţă de planificarea familială...? -O să vă surprindă răspunsul, dar Biserica Ortodoxă este de acord cu planning-ul familial. Ştiu că cei mai surprinşi vor fi studenţii teologi, dar ei nu ştiu că planning-ul acesta familial este lăsat în seama lui Dumnezeu... (râsete în sală). Cine poate planifica mai bine decât Dumnezeu? De ce să ne grozăvim noi? Aici este măsura credinţei noastre. Noi ne luptăm, nu trebuie să fim ipocriţi, să o facem pe credincioşii acuma, ferească Dumnezeu, dar acolo unde logica umană nu găseşte spaţiu, loc pentru un copil, pentru că tinerii nu au case (cea mai tragică situaţie) nu se mai căsătoresc, nu se mai grăbesc, poate să fie şi un lucru bun ăsta, pentru că nu au unde să se ducă, nu au o situaţie materială, este o situaţie realmente dezastruoasă. Dar această stare dezastruoasă poate că vine şi din cauza faptului că noi ne îngrijim de aceste lucruri şi nu de ceea ce ar trebui să facem fiecare în dreptul său, fiecare lucrul care este propriu vocaţiei sale şi propriu timpului său, adică tânărul la vârsta căsniciei să se căsătorească, la vârsta rodniciei să rodească şamd. Asta este vocaţia noastră. Noi le împlinim şi restul, Dumnezeu a spus că se îngrijeşte El. Se îngrijeşte. Este foarte greu să spui unui tânăr: Faceţi totuşi copil că până se naşte vă dă Dumnezeu casă. Dar este mult mai adevărat decât să-i spui: Faceţi copil că poate se îndură domnul Halaicu şi vă dă casă. După părerea mea este mult mai dătător de speranţă. Iar problema copiilor... nu vă trimit în urmă la filosofii, vă trimit în urmă la părinţii noştri şi vedeţi acolo planning familial. Am avut în anii ? 90 sau ? 91 o întâlnire cu şefii clinicilor de ginecologie a maternităţilor din Bucureşti - şase-şapte inşi, pentru că erau realmente doborâţi de avalanşa avorturilor după ? 89. Nu mai făceau faţă şi au zis: Bine, părinte, dar Biserica nu face nimic? Şi îmi amintesc că între argumentele lor, ale medicilor, un medic mai în vârstă, de la Colţea a spus: Domnilor, haideţi totuşi să cercetăm tradiţia noastră românească, în urmă, când sigur că se făceau avorturi, dar procentul lor era infinit mai mic decât cel de astăzi. Nu exista educaţia aceasta a familiei, nu existau contraceptive, existau unele ierburi dar nu la îndemâna oricui şi totuşi nu se practica atât de mult avortul, spunea dom' doctor. Păi, haideţi să calculăm. De la părinţi, de la mamă, de obicei fata primea sfatul: Mamă, aveţi grijă, totuşi, nu în zile de sărbători, nu de praznice, se pot naşte copii nu tocmai sănătoşi. Număraţi sărbătorile de peste an şi veţi vedea că se reduce considerabil procentul eventualităţii conceperii unui copil. Spunea: Maică, zile de post, Postul Paştelui, Postul Crăciunului ...înţelegeţi. Zile de post sunt din 365 de zile jumătate plus unu. Adăugaţi la sărbători zilele de post ... Cine mai merge astăzi în această direcţie? Nimeni.

[...]

Nu cred că există mai multe feluri de iubiri, iubirea de tata, iubirea faţă de soţie, iubirea faţă de copil. Ea are desigur specificitatea şi nuanţa ei, dar iubirea este una. Manifestarea, concretizarea ei sunt nuanţe, dar iubirea în esenţă este una pentru că altfel Sfântul Apostol Pavel ar fi spus, când vorbeşte şi ne dă acel extraordinar imn al dragostei, ar spus că: Aici vorbesc de dragostea faţă de Dumnezeu, să nu credeţi că la fel este dragostea faţă părinţi. El zice: dragostea..., Dragostea nu cade niciodată, nu zice dragoste faţă de X sau de Y. Totul este o provocare, o problematizare mai curând. Lucrurile pot fi aşa sau invers. Nu uitaţi că suntem oameni, suntem realitatea cea mai vie şi cea mai dinamică posibil şi nu pot funcţiona pentru un om tipare. Toate sunt nişte jaloane şi repere exterioare, însă pentru fiecare cuplu funcţionează, dacă vreţi, o rânduială, a lui, dăruită de Dumnezeu. Aşa cum nu se găseşte un al doilea om la fel cu mine sau cu tine sau cu oricine altcineva, aşa nu se găseşte un al doilea cuplu ca cel pe care îl formez eu cu soţia mea, tu cu soţia ta sau tu cu bărbatul tău. Nici nu există tipar până trăim aşa şi dobândim mântuirea, dar există nişte rânduieli.