PRIN IUBIRE SPRE SFINTENIE IN TAINA CASATORIEI

Cu totii avem intrebari, fie ca suntem casatoriti, fie ca urmam sa alegem una din caile de mantuire, incat as putea spune ca problema mantuirii in casatorie este tot de atat de reala si de stringenta pe cat este nevoia de aer pentru viata. Totodata, paginile ce urmeaza doresc sa suplineasca lipsa de carte din librarii referitoare la viata in familie, cand, paradoxal, cei mai multi crestini aleg casatoria. Pe de alta parte, aceste pagini se vor si o apologie a familiei in aceste vremuri in care casatoria este desfiintata sau mutilata in lumea secular-umanista prin sexism, feminism, homosexualitate sau chiar prin idolatrizarea familiei si copiilor, dar si un indreptar pentru crestinii incercati de situatii nefericite precum avortul, adulterul, divortul, placerea trupeasca, lipsa dragostei ori neglijarea familiei sub pretextul evlaviei sau deturnarea trairii crestine spre forme bizare. De asemeni, este si un ghid pentru urcusul duhovnicesc, la care suntem cu totii chemati, indiferent ca suntem laici, motiv pentru care am intitulat aceaste pagini Scara Raiului, inspirat, evident, dupa cunoscuta lucrare pentru monahi a Sfantului Ioan Sinaitul. De aceea pe langa materialele referitoare strict la cununie veti gasi aici si scrieri ascetice, aparent adresate doar monahilor. Sa pasim, asadar, pe prima treapta.

Ce este familia? Este "chipul lui Dumnezeu, insusi" spune Sfantul Ioan Gura de Aur. Taina Cununiei uneste un barbat si o femeie, ii "incununeaza intr-un trup", incat cei doi devin una. Monada aceasta a castoriei trebuie inteleasa fiintial, ei doi ramanand totusi doua persoane, dar intr-o unitate ontologica. Sfanta Treime este prototipul casatoriei. Dumnezeu nu este o singura persoana si nu poate fi conceput decat in Treime de persoane. De aceea a spus: "nu e bine sa fie omul singur" (Fac. 2, 18), dupa care "barbat si femeie i-a facut pe ei (...) si a chemat numele lui om" (Fac. 1, 27). Sfantul Ioan Gura de Aur comenteaza astfel: "vorbind de doi, Dumnezeu vorbeste de unul singur". Astfel, omul este intreg, fiintial vorbind, numai in dualitatea barbat-femeie. Monahismul este o infrangere a firii omenesti. Dar aceasta deofiintime a cuplului conjugal isi are sensul numai in iubire. Pentru Sfantul Teofil de Antiohia iubirea conjugala reflecta "taina unitatii dumnezeiesti", caci iubirea dintre oameni are ca origine si model iubirea eterna si desavarsita dintre Persoanele divine. Iubirea presupune doua persoane, doua eu-uri, are se iubesc pe temeiul reciprocitatii, incat cele doua eu-uri devin una in iubire, dar ramanand neconfundate intre ele: "cel iubit este pentru cel ce iubeste identic cu sine" spune Sfantul Ioan Gura de Aur, si mai departe "insusirea iubirii este de asa fel, ca cel ce iubeste si cel iubit nu par sa formeze doua persoane deosebite, ci un singur om". Aceasta iubire, prin Taina Cununiei, uneste pe barbat si pe femeie intr-un trup, intr-o biserica mica, cum se exprima acelasi sfant parinte: "casatoria este un chip tainic al Bisericii". Prin cununie, pe care Clement Alexandrinul o vede ca fiind cei doi adunati in numele Domnului, Hristos devine izvor si putere transfiguratoare a vietii conjugale, modeland si sfintind familia. In Hristos iubirea dintre soti se intensifica, se adanceste, primeste si daruieste, se innobileaza continuu, si mai presus de toate, se indumnezeieste.

De aceea scrie Apostolul: "Taina aceasta mare este, iar eu zic in Hristos si in Biserica" (Ef. 5, 32). Astfel casatoria capata caracter teandric, avand in centru dragostea in Hristos. Daca pentru monahi relatia cu Dumnezeu este nemijlocita, ei parasind, din iubire de Dumnezeu, toate ale lumii, pentru cei casatoriti Hristos se descopera prin har prin celalalt. Cei doi privesc pe Hristos privindu-se unul pe altul, si acest "altul" este iubirea Lui, care e darul harului. In celalalt salasluieste chipul lui Dumnezeu si de aceea celalalt ni se arata vrednic de o iubire nesfarsita. De aceea crestinul casatorit nu se lipseste de urcusul duhovnicesc, de sfintenie si unirea cu Dumnezeu. Viata crestinului din familie nu se deosebeste cu mult de cea a monahului din manastire. Amandoua forme de vietuire, amandoua cai de mantuire, au acelasi punct de plecare: dragostea, dar difera insa lucrarile exterioare, pe cand cele interioare raman comune: credinta, frica de Dumnezeu, gandul la judecata, pocainta, infranarea, lepadarea de sine, paza mintii, rabdarea necazurilor, nadejdea, blandetea, ascultarea; iar tot comune sunt si darurile dumnezeiesti: nepatimirea, iluminarea si desavarsirea. Iarasi comuna este fuga de lume, pe care Sfintii Parinti o talcuiesc astfel: "Lume numeste Scriptura lucrurile materiale; iar cei lumesti sunt cei ce zabovesc cu mintea in acestea. Pe acestia ii indeamna: "Nu iubiti lumea, nici cele din lume! Pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii nu sunt de la Dumnezeu, ci de la lume" (Sfantul Maxim Marturisitorul). Locul de despartire intre cele doua moduri de viata este nivelul infranarii. Din acest punct de vedere monahii apuca pe un drum mai sigur, mai radical, mai scurt.

Prin infranare totala ei realizeaza de la inceput orice putinta de nastere si de starnire a patimii. Drumul crestinului casatorit e mai prelungit si mai putin sigur, dar nu este exclusa ajungerea pe culmile desavarsirii. Sau chiar daca nu se ajunge pana acolo, orice crestin este dator sa se sileasca si sa se angajeze pe calea urcusului duhovnicesc. Iata ce spune Sfantul Antonie cel Mare: "Nu se cuvine ca cei mai slabuti cu firea sa deznadajduiasca si sa paraseasca vietuirea virtuoasa si placuta lui Dumnezeu si sa o dispretuiasca, ca una ce nu ar putea fi ajunsa de ei. Caci chiar de nu vor putea ajunge la lucrarea virtutii si mantuirii prin sarguinta si dorinta, totusi se fac mai buni sau in nici un caz mai rai. Iar acest folos al sufletului nu este mic". Crestinii din lume nu pot sa practice o infranare radicala ca monahii, de aceea lor li se cere cumpatarea, care sporind, cu vremea pot ajunge la infranarea monahala. Infranarea monahilor este pecetluita prin cele trei voturi: al saraciei, al castitatii si al ascultarii.

Cumpatarea mirenilor se binecuvinteaza prin slujba Sfintei Cununii: saracia este implinita prin buna chivernisire: "umple casele lor de grau, de vin, de untdelemn si de toata bunatatea, ca sa dea si celor lipsiti", castitatea prin curatia conjugala: "arata nunta lor cinstita, fereste patul lor neintinat", iar ascultarea prin linistea caminului: "pazeste-i in pace si buna intelegere". Drumul este, desigur, mai incet si Sfantul Ioan Scararul il desrie astfel: "Si cel legat de grijile si preocuparile vietii ca si cu un lant poate sa umble, dar mai cu greu; caci si osanditii care au picioarele incatusate nu rareori umbla, insa se impiedica mereu si din aceasta pricina, isi produc rani. Un om necasatorit insa legat de grijile lumesti este asemanator celui care are doar mainile incatusate; (...) cel casatorit se aseamana cu cel legat de maini si de picioare". Dar si cel inlantuit de maini si de picioare, desi merge mai incet, cade mai usor si se ridica mai greu, poate ajunge tot acolo unde si-a propus. Daca le lipsesc nevointele din proprie initiativa, Dumnezeu compenseaza lipsa acestora cu necazurile, greutatile si datoriile vietii ce vin asupra lor, fara voie. Daca pe acestea le primesc cu rabdare, pot sa se curateasca de patimi, ca si monahii, si sa se invredniceasca de cele inalte.

Daca infranarea este o virtute mai mult a monahilor, rabdarea este mai mult a mirenilor, desi nici unii, nici altii nu trebuie sa uite de virtutea celorlalti. Intr-o lucrare a sa, parintele Staniloae scrie ca urcusul spre unirea cu Hristos se face prin harul lui Dumnezeu, Sfintele Taine, curatirea de patimi si rugaciunea neincetata. Despre harul in casatorie am vorbit deja, ca si despre curatirea de patimi prin rabdarea necazurilor si nevointe. De rugaciune si de primirea Sfintelor Taine trebuie sa ne ingrijim cu totii. Iata ca sfintenia este posibila in viata de casatorie, iar viata bisericeasca ne-o confirma. Numai sa ne gandim ca prin chinurile nasterii (fara a mai aminti si de pericolul mortii mamei) si crestere de prunci in invatatura crestina, sotii fac lucrare de misionari: ei umplu Imparatia Cerurilor. Rabdarea in necazuri si sentimentul neincetat al neimplinirii duhovnicesti sunt cele doua aripi ale credinciosului mirean.

Avem exemplul curelarului, descoperit de Dumnezeu unor parinti ai pustiei in cautarea acestora a celui mai induhovnicit barbat. Lucrarile sunt numeroase, caci si in casa Domnului multe lacasuri sunt, si o putem aminti aici pe Sfanta Emilia din Cezareea Capadociei, mama a zece copii, printre care e de ajuns sa-i numim pe Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Grigorie de Nyssa. Sau putem da exemple mai apropiate de vremurile si locurile noastre: parintele Dumitru Staniloae, cap de familie, dar si autorul unor opere de mistica si ascetica inegalabile: Filocalia româna, Teologia Dogmatica Ortodoxa si Spiritualitatea Ortodoxa - ascetica si mistica.